Să vă ajute Dumnezeu și să vă pună pernă sub cap un teanc de 130 de lei

Sunt un oarecare, sunt un om cu bune si rele, sunt român, nu fiindcă am ales eu, ci fiindcă aici a decis Dumnezeu să mă lase să trăiesc. Ca fiecăruia dintre noi, viața mi-a dat și mie multe palme, mai grele sau mai ușoare. Sunt însă confuză acum, fiindcă nu știu cine mi-a dat ultima palmă: viața sau omul? De 14 ani sunt pensionată medical, nu pentru că am vrut ci pentru că așa a fost să fie. Cum să vreau ca la 42 de ani să fiu numită pensionară? Cum să vreau ca la 42 de ani să simt că nu mai sunt utilă? Cum să vreau ca la 42 de ani să nu mai fiu sănătoasă? Chiar dacă inima mea dorea altceva, tot ea avea să îmi pună piedici și să îmi spulbere toate dorințele. Mi-a strigăt tare și răspicat că ea nu mă mai poate ajuta în îndeplinirea dorințelor și cerințelor vieții mele, aruncându-mi în față motivele ei.

M-am resemnat, urmând ca an de an să merg la comisia de evaluare pentru pensie medicală și să îi dau tratamentul prescris de medici, pe care l-am respectat zi de zi.  Și iată-mă în cel de-al 14 -lea an, înarmată și pregătită și mă prezint pe 11 iulie pentru a paisprecezecea oară la comisia de evaluare a capacității mele de muncă , iar mai jos, aveți câteva selecții din biletul de externare. Dublă leziune mitrala reumatismala și DSA tip sinus venos( defect septal interatrial, o malformație congenitală la inimă) fiind motivul pensionării mele.  Doar că între timp, mi-au fost afectate și alte organe, și în special plămânii au strânsă legătură cu boala mea.

Dar surpriza, abia acum începe. Pe 22 iunie primesc de la INEMRCM următoarea adresă:

Dacă mi-ar fi oferit cineva gratis o vacanță de o săptămâna în cel mai luxos loc, aș fi refuzat, nesimtindu-mă în stare să îndur un drum de câteva ore și să profit de ceea ce mi s-ar fi oferit, dar aici, mort- copt, trebuia să ajung. Ce dacă sunt cardiacă? Ce dacă afară sunt 35 de grade sau mai mult? Era vorba de venitul meu lunar de 650 lei cu care mă onora statul.

Și am ajuns. După 340 Km parcurși, luni dimineața la ora 6,30 eram la poarta institutului, însoțită de mama mea în vârstă de 79 de ani și o cunoștință care m-a adus cu mașina ( evident, plătindu-i omului ce era de plătit) . Alții mai „vrednici” săracii de ei, erau deja acolo așteptând ora 8 să ni se facă internarea. De ce a mers mama mea cu mine? Fiindcă m-a știut neputincioasă de a-mi căra bagajul, de a sta la cozi la ghișeul X sau Y , știind că am nevoie de cineva care să mă ajute. Cu o fițuică în mână am mers la garderobă, era musai să lași sacoșa acolo și să pui totul în plase, pungi, poșete. Fiecare și-a îndesat cele de trebuință prin ce pungi au putut, ce au găsit. După o oră și ceva de așteptare, fiecare intra pentru „măsurători” și un EKG, aproximativ câte 10 în câte un grup. Cred că am intrat în grupul nr 2, deci , am avut ceva de așteptat, dar am avut noroc, puteam să fiu în grupul nr 3. Cred că au fost 30 de internări făcute în acea zi. Oare ce mai urma? Oare unde ajunsesem? La incorporare în armata română sau într-un spital?? O asitenta începe să strige pe fiecare 10 dintr-un grup, îmi aud numele și mă alătur, primind instrucțiuni scurte dar clare : „Toți cei care și-au auzit numele, urmați-mă.” Mă uit la lift cu jind, dar traseul era pe scări, un etaj pe care însă mie nu-mi era atât de ușor să îl urc, dar …. am forțat, în ritmul meu . Eram ultima din pluton, mama mea era împărțită în două: și de grup să nu ne pierdem prin labirintul ce-l aveam de parcurs și de mine, care, dacă ar fi putut m-ar fi luat în brațe. Îi citeam suferința și părerea de rău că nu poate să mă ajute mai mult, iar ea îmi citea suferința fizică pe chip, după cum avea să îmi mărturisească mai târziu. Trebuia să ajungem din policlinică în spital la saloane, mai precis la locurile de cazare și sala de mese fiindcă toate investigațiile urmau a fi făcut în policlinică, după cum aveam să constat in următoarele zile. Tot grupul a fost nevoit să mă aștepte din loc în loc, altfel nu aveam nicio șansa să ajung la destinație prin labirintul care era de parcurs și distanța destul de mare pentru un om bolnav ca mine. Simțeam privirile celorlalți, unele dojenitoare,  poate din cauza kilogramelor care le purtam în plus( nu, nu din nesimțire cum s-ar grăbi să judece unii) altele de milă și asta m-a făcut că lacrimile să îmi împăienjenească ochii, dar nu aveam timp de bocit, suferința nu mă lăsa, mă așteptau atâția oameni nerăbdători și ei să ajungă la destinație.  Într-un final am ajuns, iar după un timp de alte vreo 20 de minute de popas „la băncuță”, loc foarte important pentru zilele care urmau să vină, la ora 11,30  m-am așezat pe patul care avea să-mi odihnească oasele sau mai bine zis să mi le chinuie în următoarele zile.

Mi-am luat la revedere de la mama mea care trebuia să plece înapoi la Drobeta și pe care o aștepta mașina și am rămas alături de celalalte colege încercând să ne acomodăm unele cu altele și cu locul unde aveam să petrecem „maxim 5 zile” deși unele erau acolo de vreo 7 zile. Un salon auster care îmi dădea aceeași senzație pe care am avut-o încă de la început că sunt la armată, geamurile prevăzute să nu se deschidă decât un ochi mic, undeva în colț și doar de o palmă, nicio draperie, soarele pătrundea în toată splendoarea lui scăldând salonul. O singură priză așezată undeva deasupra ușii de la baie. Am văzut dușul din baie și m-am bucurat dar mi-am aruncat ochii și spre vasul de wc și constat că nu avea capac. Oricum, nu riști să te așezi pe un vas de wc într-un spital, dar, cu câteva rânduri de prosop din hârtie, pentru cei care nu își permit să-și facă nevoile din picioare, era singura soluție.

După alte 2 ore, apare și d-na doctor ca să ne consulte, să afle ce te doare, ce te-ndeasă, ce te apasă, să arăți tratamentul pe care îl iei. Mare greșeală, aveam și picăturile pentru glaucom și pastilele de somn și calmare( la nevoie). Nemernicul de genunchi a început să trozneasca atunci când m-a pus să-l îndoi și să îl întind. „O să facem o radiografie la genunchi”, prima investigație ( ahh… gonartroza va fi descoperită dar nu era cea mai gravă problemă a mea). Și ca să scurtez, marți am făcut radiografia la genunchi, analizele de sânge,( INR-ul o analiza foarte importanta pentru boala mea dar pe care care nu am regasit-o in biletul de externare) miercuri a urmat oftalmologia iar joi psihiatrie și psiholog ( mă bufneste râsul). Nu aveau nicio legătură cu suferințele mele și cu motivele pensionării mele. Toate în policlinică, același drum în fiecare zi sau de două ori pe zi, pe care l-am parcurs prima dată. Cel puțin, de data asta aveam să îl pargurg singură, în ritmul meu, fără să mă mai simt stânjenită și grăbită.

Am înțeles, dar inima??? EU CU INIMA AM PROBLEME MARI, NU CU PSIHIATRIA, CU GENUNCHII… EU PENTRU INIMĂ SUNT PENSIONATĂ.

Să vă povestesc despre nopțile sau diminețile în care nu puteai să deschizi un geam să intre puțin aer, despre felul cum îți vorbeau infirmierele și tăcerea de mormânt a asistentelor, să vă povestesc alte întâmplări care te afectează atât psihic cât și fizic, ? Ar fi prea mult și nu ați avea răbdarea necesară.

Doar că joi, mi-am făcut curaj și am îndrăznit să spun unei asistențe pe care am simțit-o mai abordabilă, că eu trebuie să știu când mi se face ieșirea și cum sunt programată la restul investigațiilor fiindcă nu pot pleca singură, urmând de data asta să vină fiul meu de la Timișoara să mă ia, iar Timișoara e cam la 600 de km. Mai târziu îmi dă vestea cea mult așteptată, că vineri mă bagă în comisie d-na doctor, că îi vorbise despre starea mea. Scăpasem cu 5 zile de spitalizare, am crezut că dosarul pe care îl aveau de la începutul pensionării cu rezultaele tuturor investigațiilor timp de 14 ani, investigații făcut și la Timișoara și la mine în oraș, au fost convingătoare și suficiente să nu mă mai țină de pomană pe acolo pentru alte investigatii inutile. Și a fost convingător pentru d-na doctor, dar convingător că nu sunt bolnavă de gradul II ci de gradul III, deci pensia mea va scădea cu 130 de lei.

N-am știut dacă să mă bucur sau nu. În opinia dumneaei, nu am o deficiență funcțională accentuată și capacitatea de muncă pierdută în totalitate așa cum fusesem până acum, ci redusă cel puțin la jumătate. Deficiență globală medie. IA= 60% ( aici nu stiu, daca sunt buna 60 % sau defectă).

Pe cuvântul dumneavoastră d-na doctor, că eu nu mă simt atât de rău precum sunt și mă simt?Ce mult mă bucur.

După 14 ani să fiu din ce în ce mai bine și nici măcar nu am fost la Arsenie Boca sau la părintele Pomohaci,  nu fiindcă nu aș crede în puterea rugăciunii dar nu m-am simțit în stare fizic.  

Puteam să fac contestație și încă mai pot să fac, dar știți ceva? Neam de neamul meu nu aș vrea să mai ajung vreodată pe acolo. NU MĂ SIMT ÎN STARE, NU MAI AM PUTERE NICI FIZIC ȘI NICI PSIHIC SĂ MĂ LUPT CU VOI, CU MORILE DE VÂNT, EFECTIV NU POT. PLANUL VOSTRU „CINCINAL” ESTE SĂ TĂIAȚI DIN PENSIILE NEPUTINCIOSILOR PENTRU A MARI SALARIILE ȘI PENSIILE PE CARE LE-AȚI PROMIS.  PLANUL VOSTRU, DRAGI PARLAMENTARI ESTE SĂ DORMIȚI PE BANII PE CARE ÎI LUAȚI DE LA OAMENII SUFERINZI.  

( sursa foto: defecti.ro)

 

              Să vă ajute Dumnezeu și să vă pună pernă sub cap un teanc de 130 de lei.

viatainculori
viatainculori

Am trecut prin toate culorile pe care mi le-a oferit viața, pe unele le-am iubit, pe altele le-am urât. Prea târziu am înțeles că puteam să-mi aleg culorile pe care le doream, că puteam să-mi construiesc propriul meu curcubeu. Printr-un început timid, încerc să adun gânduri, trăiri, stări, informații pe care să le împărtășesc cu voi, cei care ajungeți să poposiți în casa mea. Nu mă lovi, sunt scorpion și voi scoate acul atunci când nu te aștepți și când crezi că te-am uitat.

11 Comments

  1. viatainculori Valeria Chertes spune:

    Urat foarte urat, si eu sunt cam in aceasi situatie. In Aprilie trebuia sa merg la comisie dupa ce am facut o mie de drumuri sa termin tot ce imi trebuia pentru prelungire, a doua zi dupa ce am fost am intrat in spital ca nu mai puteam sa stau pe picioare de obosita si bolnava. Nu spun cate mi-au dat sa fac pentru anul viitor.

  2. Off, îmi pare tare rău să aud asta! Dacă faci contestaţia te cheamă din nou la Bucureşti?

  3. viatainculori Iacob Elena spune:

    Of, imi pare rau pentru dumneavoastra. Am si eu parinti bolnavi si cu venituri mici! Aceasta este tara in care traim.
    Sa va dea Dumnezeu sanatate!

    • viatainculori viatainculori spune:

      Nu e vorba ca am eu venituri mici, ci de cum isi umileste statul si isi bate joc de poporul lui. Nu era vreo pomana pe care mi-o dadea, de la 18 la 42 de ani am muncit si eu.

  4. E strigator la cer, dar asta e Romania. Oricum, te-ai resemnat destul de usor, cel putin in aparenta. Cum sa ai un venit asa de mic si sa iti taie si din ala cand tu esti bolnav. Numai alora de le dau ajutor social desi nu-l merita nu le mai taie nimic.

    • viatainculori viatainculori spune:

      Da, in aparenta, insa nedreptatea asta si umilinta la care am fost supusa, roade in interior precum o carie in lemn.

  5. viatainculori ghelbere elena spune:

    Un un prieten care a avut printre alte boli si cancer si tot merge, impropriu spus, mai mult se taraste la comisie.

  6. viatainculori Nicu spune:

    Cunosc foarte bine acest aspect……Eram făra vedere dar mergeam la comisia de verificare……Sa verifice ca nu am vedere. Până când am început sa bag si sa scot…….tot ce am putut, şi următorul an am avut definitiv…..
    Legea junglei…..altfel nu ai cum….

  7. viatainculori Elena Stan. spune:

    Îmi pare foarte rău de experiența traumatizantă pe care ai avut-o! Nădăjduiesc însă că ți se va face dreptate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Shares
%d blogeri au apreciat: